”Credem că este mai potrivit să transformăm școlile în spații pregătite să întâmpine nevoile de dezvoltare ale copiilor. Și nu invers.”

Ce înseamnă starea de bine?

Starea de bine – wellbeing – se referă la  calitatea vieții unei persoane în termeni de sănătate,  stare materială, accesul la educație sau servicii sociale de calitate. Cu toate acestea, starea de bine a unei persoane nu poate fi înțeleasă doar ca absența problemelor sau a riscurilor. De aceea, vorbim și despre aspecte subiective ale stării de bine, precum gradul de satisfacție al oamenilor față de viața lor, potențialul de dezvoltare, sănătatea mentală a acestora, calitatea relațiilor sociale.

Contextele în care trăiesc oamenii pot promova sau, dimpotrivă, submina starea de bine. Un efect valabil și pentru locul în care, un copil își petrece  o buna parte din timp: școala. Aceasta  poate contribui, cu adevarat, la dezvoltarea unor persoane sănătoase, împlinite și pregătite pentru viața în comunitate. O viață plină de provocări!

În plus, știm că starea de bine este în strânsă legătură cu învățarea, o legătură importantă pentru activitățile și eforturile zilnice ale unui profesor.  Munca acestora devine tot mai provocatoare, în contextul condițiilor sociale și fenomenelor ce generează categorii de copiii vulnerabile. Accesul la educație, mobilitatea și stresul zilnic alături de sărăcie, conflictele, problemele de mediu aduc mai multă presiune asupra sistemului educațional și asupra profesorului.

Starea de bine a copilului la școală

Este viziunea RodaWell, o viziune despre școală, în care, fiecare elev e văzut ca o persoană autonomă, beneficiază de un context favorabil dezvoltării unor relații de calitate cu profesorii și colegii, dar și învățării prin explorarea  mediului înconjurător, fizic și social.

Modelul RodaWell

În RodaWell credem că putem încuraja starea de bine a unui copil prin promovarea autonomiei acestuia, relațiilor de calitate și învățării prin explorarea mediului. Sunt trei dimensiuni asupra cărora vom focaliza acțiunile intervenției noastre. Este o viziune  susținută atât de cercetări în domeniul psihologiei, cât și de rezultatul practicilor pedagogice ale colegilor danezi, partenerii noștri din proiect. În practica pedagogică daneză se prefigurează tot mai mult o perspectivă în care copilul este privit ca o persoană competentă și capabilă să participe activ la viața școlară, ulterior în lumea socială, ca cetățean activ.

Autonomie

Autonomia în învățare este capacitatea unei persoane de a avea control asupra propriei învățări sau în colaborare cu alții. Decenii întregi de cercetări în psihologia educațională au arătat că un elev autonom își va asuma mai multă responsabilitate pentru acțiunile sale. A oferi copiilor capacitatea de alege este un gest simplu, dar cu efecte importante pentru dezvoltarea lor. Un copil se va simți mai angajat într-o activitate aleasă de el, dintr-o listă oferită de profesor, iar  durata capacității  de focalizare a atenției se va mări.Totodată, este stimulată motivația pentru a persista în finalizarea sarcinii respective.

Totuși, un profesor ce încurajează autonomia nu este un profesor care își va lăsa elevii ”de capul lor”. Mai degrabă, adultul din clasă păstrează în minte următoarele întrebări:

  • Ar putea copilul să facă singur acest lucru?
  • Ce ar putea învăța realizând singur această sarcină?

Când își va răspunde,  profesorul va putea oferi granițe clare și opțiuni, dintre care un copil va putea alege. Copilul poate fi privit ca o persoană capabilă să învețe, în timp ce adultul păstrează responsabilitatea pentru dezvoltarea sa.

Cum poate fi încurajată autonomia într-o clasă?

Elevii pot învăța să își stabilească obiective simple de învățare, pot alege reguli sau tipuri de activități, colegii de echipă, locul în care să lucreze sau timpul de lucru. Muzica și tematica serbărilor, culoarea decorațiunilor din școală, materialele utilizate. În toate situațiile, cadrul didactic este cel care oferă opțiunile și posibilitățile de dezvoltare ale copilului. Așa că, îmbrăcatul sau alegerea culorilor în care să coloreze pot fi pentru preșcolarul mic situații autentice și valoroase de învățare. Reprezinta momentele în care învață ceva extraordinar: să devină autonom, punându-și singur hăinuța sau luând riscanta decizie de a colora florile din desenul său,  în negru și nu în rosu, așa cum o fac ceilalți.

Interacțiune

Relațiile de calitate, bazate pe respect și grijă reciprocă sunt esențiale, pentru că favorizează un mediu în care învățarea devine eficientă. Este vorba despre cultivarea unor relații pozitive cu adulții din școală – profesorii – dar  și colegii – ceilalți copii. Ce face ca o relație să fie pozitivă?  Susținerea, încurajarea și acceptarea, printre altele.

În același timp, neînțelegerile și chiar conflictele, între elev și profesor sau între elevi,  sunt uneori inevitabile, dar relevante învățării. Sunt genul de situații ce pot fi utilizate ca lecții de viață, din care fiecare, atât profesorul cât și elevul, învață lucruri noi despre sine și celălalt: despre propriul stil de comunicare sau despre valori sociale dezirabile.  Așadar, profesorul are puterea să definească și să stabilească cele mai potrivite acțiuni, în timp ce copilul este încurajat să se privească ca un individ capabil să înțeleagă, la rândul său, implicațiile situației în care se află.

Insistăm pe ideea că, promovarea unui climat prietenos transformă învățarea. Există cercetări care arată că procesele emoționale sunt necesare pentru ca abilitățile și cunoștințele achiziționate la școală să se transfere în situațiile noi din viață.

Ne putem gândi la situația în care, atunci când facem un tur al unui muzeu, ne așteptăm ca ghidul să ne ajute să înțelegem ceea ce vedem într-o atmosferă pozitivă și prietenoasă: să ne  încurajeze să explorăm, să privim cu atenție, să punem întrebări, astfel încât să ne lărgim orizontul cunoașterii, fără frica de a greși sau a fi judecat. În același mod, într-o atmosferă pozitivă,  profesorii îi pot ajuta pe copii să înțeleagă lumea complicată în care trăiesc.

Mediul de învățare

Este important și necesar să începem să recunoaștem rolul pe care mediul fizic îl are în susținerea calității vieții și progreselor în învățare. Unul dintre determinanții stării de sănătate este mișcarea fizică, iar relația dintre activitățile fizice și rezultatele școlare a fost pusă în evidență de cercetări din ultimele decenii. Se pare că, activitatea fizică are o influență pozitivă asupra capacității de concentrare, asupra memoriei sau comportamentului la clasă.  Copiii au nevoie de activități de învățare care să le ofere prilejul să petreacă mai mult timp la aer, să fie activi, nu doar cognitiv, ci și fizic.

Când spunem mediu de învățare, ne referim atât la spațiu – clase, holuri, clădiri, laboratoare sau curtea școlii – dar și modalitățile în care acestea sunt utilizate, tipul de relații pe care le încurajează.

Mediul de învățare implică deci, și o dimensiune socială. În organizarea și explorarea acestuia, copilul  poate descoperi, de exemplu, comunitatea din care face parte. Când școala permite elevilor să contribuie și să susțină comunitățile din care fac parte, oferă copilului șansa de a se simți responsabil pentru starea de bine a comunității. Se pun astfel, bazele dezvoltării unui adult implicat în viața socială.

Cum promovăm învățarea prin explorarea mediului?

De exemplu, curtea școlii  poate fi amenajată, astfel încât să permită elevilor să facă mișcare fizică în siguranță, iar profesorilor să desfășoare activități didactice în aer liber într-un mediu curat și stimulativ. Spații verzi, grădinile, colțurile amenajate pentru joacă, foișoare, nisipul, apa, copacii, materialele reciclate sunt doar câteva dintre elementele care pot promova învățarea prin explorarea mediului înconjurător,  dar și siguranța elevului.

Incluziune

Declarația Mondială privind Educația pentru Toți (Dakar, 2000) consideră educația incluzivă una dintre strategiile cheie în abordarea problematicii marginalizării și excluderii în educație. În România, în perioada 2012-2015, copiii și tinerii în vârstă de până la 18 ani reprezintau categoria  cea mai afectată de riscurile sărăciei, conform Institutului Național de Statistică. Sărăcia este una dintre problemele sociale care contribuie la excluziunea celor afectați,  iar în anul școlar 2013, rata de părăsire timpurie a sistemului de educație era 17,3  la sută, media Uniunii  Europene fiind de 12 la sută.  ( ISE,  2015)

De aceea avem nevoie să vorbim despre educație incluzivă, un proces prin care   răspundem  nevoilor diverse ale elevilor prin sporirea participării acestora la procesul învățării și comunicării. (Unesco, 2009)

Acordăm atenție acelor copii care participă la educație, dar care se află în fața riscului de a fi excluși din procesul de învățare. Unii dintre aceștia nu finalizează ciclul primar sau nu beneficiază de o educație de calitate, fie din cauza sărăciei, fie din cauza problemelor de sănătate, dificultăților de învățare.

Cum putem promova incluziunea?

În educaţia pentru toţi nu există un singur răspuns, ci fiecare situaţie educativă naşte seturi de răspunsuri determinate de nevoile beneficiarilor.( Vrăsmaș, 2012).  Promovarea incluziunii  presupune, în primul rând, încurajarea atitudinilor pozitive și a discuțiilor despre problemele întâmpinate de copiii și familiile acestora. Totodată, este necesară o atitudine pozitivă  și față de dificultățile întâmpinate de profesori la clasă. Îmbunătățirea mediului de învățare și adaptarea acestuia la nevoile diverse ale copiilor, creșterea calității interacțiunilor între copii și profesori sunt alte elemente care cresc gradul de incluziune al unei școli.